Japonia Mea

Pe 11 februarie
660 î.e.n., zi identificată astăzi cu Ziua Fondării Naţiunii Nipone,
Jimmu Tenno a fost încoronat ca primul împărat legendar japonez.
(Domnia acestuia se încheie în anul 585 î.e.n.) Din punct de vedere
literal cuvântul tenno înseamnă “suveran ceresc”. Titlul tenno a fost
pentru prima oară atribuit conducătorilor japonezi în secolul al VI-lea
sau al VII-lea (referitor la această dată părerile diferă), şi este
folosit de către toţi suveranii ce au urmat acestei date. Termenul
tenno nu este folosit de către nici o altă persoană monarhică sau
imperială în afara Japoniei, iar pentru a desemna suveranul unei alte
ţări este uzitat termenul kotei.
Legendele japoneze afirmă că împăraţii Japoniei se trag din zeiţa
Soarelui, Amaterasu, născută prin spălarea ochiului stâng al zeităţii
Izanagi în mare. Potrivit tradiţiei, originea familiei imperiale nipone
datează din anul 600 î.e.n., dar în realitate vechimea ei se situează
în jurul anului 400 e.n., fiind cea mai veche familie dominatoare din
lume. Ea a existat încă de la începuturile istoriei Japoniei şi s-a
perpetuat pe linie bărbătească de atunci şi până azi (dar au existat şi
tenno femei).

Toate clanurile (uji) şi familiile din Japonia medievală erau
clasificate în trei ramuri: koshitsu, shinshoku şi banmin. Ramura
imperială (koshitsu) cuprindea pe cei care aparţineau familiei
imperiale; ei pretindeau că descind direct din zeiţa Soarelui. Ramura
divină (shinshoku) era alcătuită din clanuri care descindeau din alte
zeităţi cereşti sau terestre. Ramura străină (banmin) era reprezentată
de clanuri puternice care nu pretindeau descendenţă din familia
imperială. Poporul era considerat străin de către stările conducătoare;
ei erau japonezi doar prin adopţie. Fiecare familie aparţinea uneia din
cele trei ramuri ale societăţii japoneze. Dar aceste grupuri se pare că
nu au dezvoltat forme rigide de structură interioară, un timp existând
chiar o confuzie în ce priveşte apartenenţa la o ramură-grup sau alta a
familiilor.

Se considera că până la această dată societatea japoneză nu a fost
practic formată pe deplin şi nici împăraţii nu aveau autoritate deplină
asupra grupurilor, clanurilor şi familiilor. Ei aveau autoritate numai
asupra clanului lor şi dacă acesta era cel mai puternic dintre toate,
îşi putea exercita puterea şi influenţa asupra celorlalte. Deci,
autoritatea împăratului nu se extindea asupra întregii ţări. Împăratul
se bucura însă de trei mari prerogative: dreptul de a reprezenta
diferitele clanuri în faţa zeităţilor ancestrale, ceea ce implica
funcţia de preot-şef; dreptul de a reprezenta diferitele clanuri în
relaţiile externe, adică putea face pace şi declara război în numele
tuturor clanurilor şi în acest fel exercita puterea militară; dreptul
de a judeca disputele dintre clanuri, de a numi şeful clanurilor, în
cazul în care căpetenia unui clan murea şi dreptul de a înfiinţa sau
desfiinţa asemenea clanuri. Împăratul era, deci, Pontif Suprem,
comandant militar suprem, arbitru suprem şi magistrat suprem. Cu toate acestea el nu era rege, pentru că puterea lui era exercitată prin consensul clanurilor.

În ciuda tuturor disputelor din familia imperială, de-a lungul
istoriei Japoniei, referitore la succesiunea la tron, tronul a fost
întotdeauna ocupat de un membru al familie imperiale. Mai mult,
instituţia imperială a fost sprijinită cu sentimente de respect şi
încredere de către popor. Această instituţie a rămas neatinsă şi de
guvernele militare, care cu toate că au redus puterea împăratului la
una nominală, orice încercare de a răsturna sistemul imperial s-a
sortit eşecului.

Incepând cu fondarea liniei imperiale, numai scurte perioade sunt
cele în care împăraţii au condus efectiv. Ei au exercitat cea mai mare
putere de-a lungul aproximativ a două secole, în timpul perioadei Asuka
(552-710), perioadă ce cuprinde reformele Taika.

Pentru o perioadă de aproximativ o mie de ani ce au urmat, guvernul
a fost ori în mâinile regenţilor (sessho, kampaku, shikken), sau mai
târziu, în cele ale shogunilor, sub guvernele shogunale, întemeiate
pentru prima dată de Minamoto Yoritomo (1147-1199). În tot acest timp,
activităţile împăraţilor au fost restrânse mai mult la probleme
culturale decât la cele cu semnificaţie politică. Cu toate că unii
împăraţi au încercat în acest timp să readucă puterea politică în
mâinile lor, eforturile lor ori au dat greş ori au avut un succes
temporar. Cu toate acestea toţi conducătorii reali ai Japoniei, de la
regenţii Fujiwara şi Hojo până la shogunii Minamoto, Ashikaga şi
Tokugawa au respectat întotdeauna persoana împăratului.

Un factor care a ajutat păstrarea sistemului imperial al Japoniei
poate fi observat în localizarea şi natura teritoriului ţării. Ca o
naţiune insulară unde contactele şi disputele cu alte naţionalităţi
erau puţine, sistemului imperial japonez nu a fost ameninţat din afara
graniţelor, şi nici nu a fost nevoie de un împărat în sensul
conducătorului militar care să simbolizeze unitatea naţiunii japoneze
cu alte naţiuni.

Cu toate că împăratul a fost aproape din totdeauna privit ca şi
conducătorul titular al ţării, cea mai remarcabilă trăsătură a lui a
fost tendinţa de a sublinia rolul împăratului ca mare preot al religiei
indigene a Japoniei, Shinto. De-a lungul perioadei Edo (1603-1868),
cercetătorii tradiţionalişti au dezvoltat teorii care susţineau faptul
că datorită descendenţei cereşti împăratul ar trebui să fie venerat ca
un zeu. Ca atare, împăratul era şeful suprem al cultului, iar pe aceste
considerente de prestigiu îi recunoşteau şi celelalte clanuri (uji)
supremaţia şi autoritatea; o autoritate limitată, dar niciodată
contestată. Ceea ce urmăreau marile familii în anumite momente ale
istoriei Japoniei medievale era, nu să-l înlăture pe “Fiul Cerului” -
cum mai era denumit împăratul, ci să-i îngrădească şi să-i controleze
puterea. Ca urmare, spre a-şi consolida poziţia, împăratul caută să-şi
sporească tezaurul personal cât mai mult, cu veniturile provenite din
tribut, din comerţ şi din monopolul asupra diferitelor corporaţii care
erau ataşate Casei imperiale.

Semnele distinctive ale apartenenţei la aristocraţia de curte erau:
decorarea trăsurii cu ciucuri sau şireturi, înălţimea porţii, viteza de
deplasare a caleştii care, cu cât aristocratul era de rang mai înalt,
se deplasa mai încet, trăsurile fiind trase de boi, nu de cai. În
cadrul curţii imperiale, pentru femei era prevăzută o scară de ranguri,
titluri şi funcţii, similară cu cea a bărbatului. În mare cinste era
ţinută muzica la curţile împăraţilor, unde muzicanţii şi cântăreţii
erau de obicei călugări, nobili sau samurai.

De la restauraţia Meiji din anul 1868 şi până la sfârşitul celui
de-al doilea război mondial, împăratul va fi conducătorul guvernului şi
armatei.

Sursa : Wikipedia