Japonia Mea

Din punct de vedere literal, în limba japoneză, daimyo înseamnă “mare nume” (dai=mare şi myo=nume). Era marele feudal aparţinând elitei samurailor
care a apărut în secolul al XVI-lea ca vasal direct al shogunului.
Daimyo trebuia să posede un domeniu care să producă cel puţin 10.000
koku de orez pe an şi să aibă în slujba sa un număr mare de samurai.

După lupta de la Sekigahara din anul 1600 au existat două categorii
distincte de daimyo: din prima categorie fac parte “daimyo de
interior”, care furnizau cadre pentru armată şi administraţie datorită
alianţei lor cu familia shogunală Tokugawa, iar din cea de-a doua
categorie fac parte “daimyo de exterior”, care au fost inamicii
clanului Tokugawa în lupta de la Sekigahara, fiind socotiţi drept nişte
posibili rivali. În ultima parte a regimului Tokugawa existau circa 300
de daimyo, iar o dată cu restauraţia imperială Meiji din anul 1868, ei
au dispărut.
În urma reformei Taika, din anul 645, vechii şefi de clanuri şi-au
menţinut statutul. Reforma Taika a fost înfăptuită în urma distrugerii
de către prinţul Nakanoe a clanului Saga, care reuşise să înlăture
pentru scurt timp familia imperială de la conducerea statului.

Aristocraţii, în afară de lotul personal (shoen) pe care îl
stăpâneau în funcţie de rangul de la curte, de funcţia ocupată în
aparatul de stat, adică în calitate de stare privilegiată, mai primeau
de la împărat şi loturi pentru rang (iden), loturi pentru serviciul
prestat (shokuden şi kubunden), loturi pentru merite (kodnen), loturi
dăruite (shiden) ş.a. Astfel s-a creat marea proprietate funciară.

Loturile de pământ acordate nobilimii, pentru rang şi funcţie,
rămâneau în folosinţa persoanelor respective atâta timp cât îşi păstrau
funcţia sau rangul, adică pe timp limitat. Aceste loturi erau de la 40
până la 1.250 ori mai mari decât lotul unui ţăran. Nobilii mai puteau
primii şi donaţii, pe care împăratul le făcea pentru merite deosebite
(de exemplu: familia Fujiwara va primi o suprafaţă mare de pământ
pentru sprijinul pe care l-a acordat în revoluţia Taika, din anul 645).
Aceste loturi intrau în proprietatea definitivă a aristocratului
respectiv. Cu timpul dreptul de folosire pe timp limitat a pământului
începe să capete un caracter formal şi se transformă de fapt în
proprietate definitivă a nobilului. Terenurile defrişate deveneau, de
asemenea, proprietate definitivă a nobilului care întreprindea acest
lucru, fapt legiferat în anul 743.

Fiecare clan (uji) avea dreptul să-şi bată moneda proprie, şi astfel
banii nu puteau circula liberi în orice parte a arhipelagului. Până la
urmă, situaţia daimyo s-a înrăutăţit, deoarece veniturile lor scădeau,
iar cheltuielile creşteau. Unii daimyo făceau tot posibilul să
supravieţuiască prin majorarea dărilor în orez, suplimentând dările în
bani şi alte produse care au încordat şi mai mult atmosfera
social-politică.

Aristocraţii erau adesea poligami, având mai multe soţii dintre care
una era principală şi se numea “doamna din odăile dinspre miazănoapte”
(kitanokata), întrucât locuia, conform obiceiului, în pavilionul nordic
al palatului. Celelalte soţii locuiau în câte o clădire separată
primită de la părinţii lor. Nobilul coabita liber cu fiecare soţie sau
concubină pe rând. Femeia aristocratică era strict subordonată soţului.

De obicei, tinerii căsătoriţi locuiau la părinţii soţiei, în sarcina
cărora rămânea întreţinerea familiei nou înjghebate. Alteori, fiecare
membru al tânărului cuplu locuia la părinţii lui, soţul venind să-şi
viziteze soţia (obicei matrimonial numit tsumadoi). Încetarea vizitelor
era echivalentă cu divorţul. Mai rareori tinerii se mutau într-o casă
nouă, care nu era nici a părinţilor fetei nici a băiatului. Dar şi în
acest caz sarcina întreţinerii cuplului revenea tot părinţilor fetei,
care lăsau casa moştenire fetei, nu băiatului.

Femeia epocii Heian (794-1185) şi-a păstrat independenţa materială,
având dreptul de a poseda bunuri, palate şi moşii, de a le moşteni şi
transmite urmaşilor. Ea nu putea fi măritată împotriva voinţei sale,
dar de obicei aceasta accepta mariajul propus de părinţii ei. Ea
beneficia în egală măsură cu bărbatul de învăţământ şi cultură, de
participare la ceremoniile laice şi religioase. Din rândul femeilor
aristocrate s-au născut poete şi prozatoare de excepţie (de exemplu:
Murasaki Shikibu cu al ei „Genji Monpogatari” – tradus şi în limba
română). În perioada Heian au apărut circa 200 de romane, povestiri,
jurnale personale, memorii şi eseuri, majoritatea fiind scrise de
femei. Din această producţie s-au păstrat circa 20 de titluri.

Numele de botez nu era purtat de japonezul medieval toată viaţa.
Orice nume nou, fie el pseudonim, poreclă sau titlu, se trecea în
tabelele genealogice, registrele templelor, în cronici şi în alte
documente oficiale. Aceasta numai în ce priveşte bărbaţii, copilul de
sex feminin nefiind înregistrat în nici un act oficial.

Nobilii şi funcţionarii imperiali erau obligaţi să ţină seama de o
anumită etichetă referitor la îmbrăcăminte. În perioada Heian luxul în
îmbrăcăminte va atinge culmea. În mediul aristocratic se purta o haină
foarte lungă, cu mâneci atât de largi încât, atunci când cel ce o purta
sta cu braţele încrucişate, pulpanele mânecilor îi ajungeau până la
genunchi. Pantalonii erau de asemenea atât de largi (hakama) încât
păreau o fustă. Pe cap se purta o bonetă neagră, de hârtie lăcuită sau
de tifon, legată sub bărbie cu o panglică de mătase. Forma şi culoarea
veşmântului variau în funcţie de rangul persoanei. Nobili de la curtea
imperială purtau veşminte cu atât mai lungi, cu cât erau de rang mai
înalt, rang pe care îl indicau în primul rând prin forma pălăriei. De
ea atârna la spate un fel de tub de lemn prin care era trecut smocul
lung de păr din creştet.

Kimonoul femeii era strâns cu un brâu lat (obi) ajungând până sub
sâni şi legat la spate, în diferite feluri - potrivit vârstei femeii şi
poziţiei sociale - toate colorate cu florile dominante ale anotimpului
respectiv. De remarcat este extrema grijă a japonezilor pentru igienă,
făcând băi aproape zilnic.

O atenţie excepţională acordau femeile coafurii. Pieptenii şi acele
de păr erau singurele lor bijuterii sau podoabe. Femeile, la fel ca şi
bărbaţii din înalta societate, se pudrau şi se machiau, căutând să-şi
facă faţa cât mai palidă. Îşi dădeau cu roşu pe buze şi pe unghii, îşi
depilau sprâncenele şi, asemenea războinicilor, îşi înnegreau dinţii
după ce se căsătoreau.

Până în secolul al XIX-lea toate casele erau din lemn şi pentru că
ţara era supusă frecventelor cutremure, casa trebuia să fie cât mai
simplă, mai uşoară, mai elastică, mai rezistentă. Casa avea un acoperiş
de şindrilă sau de paie, mult ieşit în afară, spre a proteja atât
contra ploilor, cât şi contra soarelui.

În casă se intra fără încălţăminte, numai în şosete de bumbac sau de
mătase. Noaptea, atât femeile cât şi bărbaţii dormeau îmbrăcaţi ca în
timpul zilei, scoţându-şi doar pantalonii şi veşmintele mai groase. Se
întrebuinţau batiste de hârtie subţire, care după o primă întrebuinţare
se aruncau.

Casele nobililor aveau o grădină mare în faţă, eventual cu un lac
alimentat de un fir de apă deviat dintr-un râu din apropiere. Un
element esenţial al casei nobilului japonez era grădina. Casa se
integra armonios în grădină care avea funcţia de a încorpora casa în
natură. Încăperea cea mai frumoasă a casei trebuia să dea spre grădină.
Grădina japoneză nu căuta să ordoneze, să modifice natura, ci să o
reconstituie pentru că fiecare element al grădinii ascundea un sens
simbolic. Cine nu îşi permitea să aibă o grădină reală, îşi făcea o
grădină în miniatură.

Interiorul tipic al unei case japoneze era de o extremă simplitate,
chiar la nivelul social cel mai înalt şi de gust artistic foarte
rafinat. În timpul nopţii, casa “se completa” cu ajutorul unor panouri
de lemn, în chip de pereţi interiori, alunecând în şanţuri înguste,
asemenea uşilor glisante. Dimineaţa, pereţii-panouri se scoteau şi se
aşezau într-o mică încăpere, într-un fel de dulapuri. Vara toată casa
rămânea deschisă în permanenţă. Podeaua era acoperită cu rogojini
groase făcute din pai de orez - numite tatami, aşezate una lângă alta.
Fiecare locuinţă nobilă avea o încăperea în care erau primiţi oaspeţii.

Casa japoneză n-avea mobile fixe, nici paturi, mese, scaune sau
dulapuri. Mâncarea era servită pe măsuţe joase sau pe tăvi de lac.
Locul scaunelor era ţinut de perne rotunde de pai. Se dormea pe saltele
subţiri sau pe cuverturi groase, care se aduceau seara iar dimineaţa se
ascundeau în dosul unor panouri glisante. Pentru a fi asigurate contra
incendiilor, toate obiectele de preţ erau păstrate în afara casei,
într-un depozit cu pereţii de lut.

Fiii nobililor începeau şcoala de la şapte ani, învăţând scrierea
japoneză şi chineză şi, pe de rost, sutre budiste, poeme japoneze şi
fragmente întinse din clasicii chinezi. Adesea înalta aristocraţie îşi
trimitea copiii să fie educaţi şi instruiţi în mănăstiri. Aici rămâneau
până la vârsta majoratului, îşi rădeau sprâncenele, se machiau ca
femeile şi serveau ca paji pe lângă călugări. (În Japonia medievală
homosexualitatea era admisă şi frecventă.) Programul de învăţământ mai
cuprindea şi studiul caligrafiei, al poeziei chineze, al muzicii, al
picturii, al etichetei şi felului de a recunoaşte diferitele varietăţi
de ceai, de parfumuri sau de bulbi de iris. La vârsta majoratului
fiicele aristocraţilor îşi rădeau sprâncenele şi îşi căutau un soţ sau
făceau tot ce le sta în putinţă să ajungă una din concubinele
imperiale. Căsătoria era aranjată de părinţi.

Nobilii daimyo obişnuiau să se reunească, într-o ambianţă de lux şi
rafinament, să servească o masă compusă numai din rarităţi şi, la
sfârşit, să se retragă într-o mică încăpere - “sala de ceai” - unde
aristocraticul divertisment consta în a gusta şi a ghici nuanţa
băuturii, încercând să distingă între 70 şi 100 de varietăţi de ceai.
De asemenea se practica ceremonia ceaiului (cha no yu). Curţile
nobililor adăposteau adeseori trupe de muzicanţi ambulanţi.

Cei trei daimyo consideraţi a fi unificatorii Japoniei medievale au fost: Oda Nobunaga, Toyotomi Hideyoshi şi Tokugawa Ieyasu.

Oda Nobunaga (1573-1582), fiu de nobil din provincia Owari, a fost
unul dintre nobilii japonezi din a doua jumătate a secolului XVI-lea
care a încercat să pună capăt fărâmiţării feudale a Japoniei, dar n-a
reuşit. În fruntea unor detaşamente de vasali şi samurai, Oda Nobunaga
a reuşit să aducă la ascultare şi să disciplineze numeroase clanuri
(uji) nobiliare.

Toyotomi Hideyoshi (1582-1598), unul dintre generalii lui Oda
Nobunaga, a continuat politica de unificare începută de seniorul său.
Ţăran devenit şef militar, Toyotomi Hideyoshi este cel care a unificat
întreaga Japonie la sfârşitul secolului al XVI-lea. Încercările eşuate
ale lui Toyotomi Hideyoshi de a invada Coreea duc la înăsprirea
relaţiilor cu China, care apără Coreea. Schimburile comerciale dintre
China şi Japonia sunt reluate doar în anul 1643. Caracterele puternice
ale acestor două personalităţi istorice nipone, şi nu numai, sunt
foarte bine conturate de către Eiji Yoshikawa (autorul remarcabilului
„Musashi”) în cele două volume intitulate „Taiko” – apărute şi în
ediţie română.

Cel care a pus capăt definitiv luptelor feudale pentru putere şi a
dat o nouă organizare statului nipon a fost unul dintre tovarăşii de
arme al lui Toyotomi Hideyoshi, Tokugawa Ieyasu (1603-1605). El a fost
instalat shogun prin decret imperial, în anul 1603. Unul dintre
factorii ce au contribuit la victoria puterii centrale a fost arma de
foc, cu care era înzestrată armata de samurai a shogunilor. În perioada
Tokugawa (1603-1868) marii proprietari daimyo erau în număr de 226. În
romanul său „Shogun”, James Clavel prezintă această epocă Tokugawa, dar
din prisma ochilor unui occidental, fapt ce face ca atât de apreciatul
„Shogun” să nu fie recunoscut în Japonia contemporană.

Concluzionând, trebuie afirmat că nu putem vorbi despre un daimyo,
fără a-l considera un samurai şi că nu putem vorbi despre un shogun
excluzând faptul că acesta este un important nobil feudal japonez.

Sursa : Wikipedia